14/05/2020
Tribunalul de Arbitraj Institutionalizat poate sa sesizeze CCR
Conform art. 146 lit. d) din Constituţie, Curtea Constituţională ,,hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate pricind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial…’’
În luna martie 2013, prin Decizia nr. 123 din 5 martie 2013, Curtea Constituţională a României a înregistrat o premieră în jurisprudenţa sa. Ea s-a pronunţat pentru prima dată în cei 21 de ani de existenţă, într-un dosar privind o excepţie de neconstituţionalitate ridicată în faţa unei instanţe internaţionale de arbitraj comercial.
Curtea Constituţională a considerat că interpretarea logică a dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție și ale art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, conduce la concluzia că legiuitorul nu a realizat nicio distincție între instanțele de arbitraj comercial în raport de locul în care funcționează acestea. Potrivit principiului ”unde legea nu distinge nici interpretul nu o poate face” (ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus) ar rezulta că o astfel de distincție nu este permisă.
De asemenea, interpretarea sistematică a Constituției scoate în evidenţă faptul faptul că, dacă în cazul instanțelor judecătorești, legiuitorul constituant a trimis expres la sistemul instanțelor judecătorești naționale, prin referirea făcută în art. 126 din Constituție la Înalta Curte de Casație și Justiție și la rolul său în interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești, în cazul instanțelor de arbitraj comercial lipsește o asemenea trimitere, precizare sau explicitare, viziunea legiuitorului constituant fiind în mod vădit mai largă. Această viziunea poate fi justificată de specificul instanței de arbitraj comercial în raport de instanța de judecată, dată de natura juridică mixtă a arbitrajului, contractuală și jurisdicțională.
Abordând textele constituţionale şi legale mai sus menţionate şi dintr-o perspectivă teleologică, Curtea Constituţională a considerat că finalitatea urmărită de legiuitor prin introducerea instanțelor de arbitraj comercial în sfera organelor în fața cărora poate fi ridicată excepția de neconstituționalitate, a fost aceea de a asigura un cât mai larg acces la justiția constituțională. Această viziune privitoare la instanțele care pot sesiza Curtea este în acord şi cu interpretarea pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dat-o în jurisprudența sa conceptului de ”tribunal” prevăzut de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în sensul că acesta ”nu trebuie neapărat să fie înţeles ca semnificând o instanţă de judecată de tip clasic, integrată de structurile judiciare ordinare ale ţării […] ; de asemenea, poate conţine un organ însărcinat cu examinarea unui număr restrâns de litigii, cu condiţia că oferă întotdeauna garanţiile corespunzătoare” (Hotărârea pronunțată în cauza Campbell şi Fell împotriva Marii Britanii, din 28 iunie 1984, par. 76 sau Hotărârea pronunțată în cauza Lithgow și alții împotriva Marii Britanii din 8 iulie 1986, par. 201).